Achiziția corvetelor, scoasă din priză. Cum își acoperă România gaura navală din apărarea la Marea Neagră

După patru ani de comă indusă, contractul achiziției celor patru nave de tip corvetă a fost scos din priză de către Armată. În tot acest timp, francezii de la Naval Group nu au reușit să-și asume semnarea contractului pe care l-au câștigat la licitație în 2019, în parteneriat cu Șantierul Naval de la Constanța, din motive niciodată spuse public, dar care au ajuns să fie un secret al lui Polichinelle: construcția acestui tip de nave nu era considerată viabilă la șantierul din Constanța, iar cu trecerea timpului, banii puși la bătaie de România nu prea mai acopereau costurile francezilor.

Eșecul înzestrării Forțelor Navale cu niște nave moderne, care să poată face și atac, și apărare, este cea mai lungă tergiversare a unui contract de înzestrare a Armatei, din istoria recentă. Nici decizia asupra cumpărării avioanelor multirol nu a durat mai mult de câțiva ani (epopeea baleierii politice “cumpărăm de la americani sau de la europeni” a început în 2008 și s-a tranșat în 2012, pentru F-16).

În cazul corvetelor, am atins borna de 7 ani, iar asta dacă socotim de la momentul 2016, când guvernul Cioloș anunța încredințarea directă, către olandezii de la Damen, a acestui contract. Fabricarea lor propriu-zisă ar dura încă cel puțin 3 ani.

Dacă exista un moment mai nepotrivit pentru oficializarea acestui eșec o va dovedi istoria. Certitudinea prezentului e însă sumbră: nimeni nu poate acoperi gaura din apărarea navală a României la Marea Neagră, care este blocată de războiul pornit de Rusia asupra Ucrainei și care are oricum un statut militar semi-închis, sub Convenția de la Montreux (navele militare străine, ale statelor neriverane, nu pot intra aici decât cu acordul Turciei și pot sta un timp limitat). Doar România poate să-și rezolve problema. Iar România tocmai a anunțat că a pierdut 7 ani degeaba, la acest capitol.

Contraamiralul în rezervă Sorin Learschi, fost comandant al Flotilei 56 de fregate, trage linie și enunță problema simplu: “Marina română o duce foarte greu, din cauza lipsei de dotări, și a pierdut foarte mult. A pierdut o perioadă necesară, chiar dacă era în derulare acest război de la granița noastră și a NATO. Pericolul există permanent, important e să ai dotări care să îți permită să contracarezi acele amenințări. România este într-o situație aparte, cu litoralul la Marea Neagră, o mare care știm că este sub Convenția de la Montreux, deci chiar trebuie să ai ceva. Nu ne gândim la cine știe ce portavioane sau submarine, dar un sistem defensiv și care să poată amenința un eventual inamic este necesar”.

Situația e la fel de spinoasă ca și acum 7 ani, pentru forțele navale românești, care în materie de nave se bazează pe două fregate second-hand, aflate în nevoie de modernizare (care urma să fie acoperită chiar prin contractul anulat cu Naval Group), pe un fost distrugător fabricat pe vremea lui Ceaușescu, acum aproape 50 de ani, și pe câteva nave cu tehnologie și armamente sovietice depășite.

Dacă tăierea înțelegerii cu Franța și Naval Group era așteptată de mai mult timp, în ciuda îndulcirii relației militare a României cu Franța – grupul NATO de luptă dislocat aici e condus de francezi, iar Armata a decis, cu aprobarea Parlamentului, să cumpere două submarine Scorpene tot de la Naval Group –, la fel de așteptată era cedarea contractului către locul doi din această licitație cu cântec: olandezii de la Damen, care controlează Șantierul Naval din Galați, unde produc nave militare pentru clienții lor și unde urmau să producă și corvetele românești.

Totuși, Armata a anunțat acum că nu are destui bani pentru a onora oferta de pe locul doi: “nu au fost identificate fondurile necesare declarării ca fiind câștigător a operatorului economic de pe locul următor”. Decizia a provocat multe rumori. De ce? Pentru că e vorba de o diferență de doar 50 de milioane de euro, pe care Armata ar fi trebuit să o scoată din buzunar. Mărunțiș, la un contract de 1,2 miliarde de euro, cât era alocat pentru corvetele de la Naval Group.

Decizia vine într-un moment tensionat între statul român și grupul olandez Damen, care la începutul lunii august a anunțat ruperea acordului de asociere cu România, în acționariatul Șantierului Naval Mangalia, unde intrase din 2018 și unde cedase gratuit statului român majoritatea acțiunilor și controlul asupra companiei.

Olandezii cumpăraseră șantierul de la sud-coreenii Daewoo și fuseseră de acord să dea de la ei 2% statului și să rămână minoritari, cu doar 49% din acțiuni. Cu o singură condiție: să dețină în continuare controlul operațional și managerial la Mangalia, pentru a-și putea pune în aplicare planul de afaceri. Înțelegerea s-a spulberat, după ce Parlamentul a modificat anul acesta legislația privind guvernanța corporativă a companiilor de stat, eliminând posibilitatea ca Damen să poată decide în Șantierul Naval Mangalia.

Succesiunea evenimentelor te-ar poate duce ușor cu gândul la o formă de presiune sau răzbunare a companiei olandeze. În discuții neoficiale, reprezentanții companiei dau însă asigurări că nu se pune problema, mai ales că problemele de la Mangalia durau de câțiva ani, iar intenția României de a tăia macaroana Franței în acest contract le-ar fi fost cunoscută neoficial, dinainte de momentul Mangalia.

În ce privește contractul corvetelor, Damen îl primise direct încă din 2016, printr-o decizie a guvernului Cioloș. Procedura a fost anulată însă de guvernul PSD care a preluat puterea și care în 2018 a lansat o licitație deschisă pentru acest contract. Oferta câștigătoare, anunțată în 2019, a fost a Naval Group (1,2 miliarde euro), cu Damen pe locul doi (1,25 miliarde euro) și italienii de la Fincantieri pe locul trei (1,35 miliarde euro).

Și rezultatul din 2019 a fost surprinzător, în primul rând pentru că francezii erau singurii dintre cei trei ofertanți care nu dețineau șantier naval în România, capabil să fabrice local corvetele (așa cum cerea contractul). Apoi, pentru că diferența dintre banii puși la bătaie de stat (1,6 miliarde euro) și prețul oferit de francezi era considerabil de mare, mai ales că nava lor era și cea mai scumpă.

În acest moment, nu există prea multe scenarii cu privire la calea pe care o va apuca Armata în privința acestei nevoi operaționale a Forțelor Navale. Putem imagina câteva, în lipsa unui anunț oficial despre ceea ce urmează:
– procedura de achiziție ar putea fi reluată într-o formulă accelerată, cu negocieri directe cu principalii ofertanți cunoscuți că sunt capabili să livreze corvetele. Reluarea licitației deschise ar fi un proces mai îndelungat. Însă pe de altă parte, la cât timp s-a pierdut până acum și cu un război care durează deja de un an și jumătate la granițe, graba chiar nu mai contează prea mult.
– o înțelegere directă, Guvern la Guvern. Cele mai mari și rapide achiziții ale armatei române s-au făcut în acest mod, iar marele câștigător s-a numit SUA, care au livrat României cele mai importante echipamente militare din înzestrarea sa, după 1989. România are un parteneriat strategic cu SUA, la fel cum are și cu Franța. Partea negativă a acestui scenariu e că din ecuație dispare componenta de offset și posibilitatea condiției de a fabrica navele în România. România ar câștiga timp, dar ar pierde bani.
– includerea corvetelor într-un pachet mai mare de înzestrări pentru Forțele Navale, care să fie negociat direct cu un mare producător sau cu un guvern.
– o posibilitate cu bătaie mai lungă poate fi înscrierea României în programul comun european de fabricare a “corvetei europene”, un prototip de navă standardizată, care să fie folosită de forțele unor state europene. Programul e abia la început și se lucrează încă la prototipul de navă, însă din el fac parte toți marii producători navali din Europa.

Un singur lucru este însă sigur. Nevoia de corvete rămâne, chiar dacă Ucraina a dovedit în războiul cu Rusia că aceste nave pot fi combătute de pe uscat sau din aer, explică contraamiralul în rezervă Sorin Learschi: “Nu poți să spui că există o navă care combate tot și se apără 100%. Dar e o mare diferență între a avea ceva și a nu avea nimic. Când nu ai nimic, dai libertate de mișcare acestor inamici. Trebuie să ai un echipament integrat, care să-ți permită să combați chiar și amenințările acestea hibride, cum sunt dronele navale, pe care le folosesc ucrainenii. Tot timpul, armamentul trebuie să fie adaptat cerințelor de combatere a echipamentelor posibilului inamic”.

Concepute inițial ca niște nave de apărare anti-submarin, corvetele au evoluat, iar cele moderne oferă capabilități atât de atac pe apă și pe uscat, cât și de apărare. Rușii le folosesc în războiul contra Ucrainei, lansând rachete Kalibr din Marea Azov sau din Marea Caspică, tocmai în Vestul Ucrainei, dar și în alte regiuni.

Fostul comandant de fregate Sorin Learschi știe însă că nimic nu e invincibil în lupta pe mare: “Când aceste rachete Neptun (ale ucrainenilor – n.r.) au demonstrat că pot scufunda cea mai mare navă din Marea Neagră, regulile jocului s-au schimbat. Dacă rușii erau incisivi, se duceau în fața Odesei și amenințau direct, la vedere, acum s-au retras în partea de vest a Mării Negre, spre Novorossiisk, ceea ce spune foarte mult. Blocada aceea pe care au zis că o fac, nu am văzut niciun efect, doar amenințări. O fac în fața Bulgariei, la vreo 350 km sud-sud-vest de Sevastopol. De ce nu o fac în partea de nord? Le e frică”.

Deci, doar corvetele nu fac sau desfac o forță navală, însă cu siguranță lipsa lor este un imens minus. Mai ales pentru o marină ca a României, care este forța cea mai văduvită de modernizări din toată armata, corvetele sunt doar cireașa de pe tort. E nevoie de multe altele, de la nave de minare-deminare (care ar urma să fie achiziționate de la britanici), până la sisteme de rachete de coastă (vor veni cele americane NSM) și sisteme de apărare antiaeriană.

Chiar și de submarine, care multora li se par o achiziție excentrică pentru România.

“Orice marină fără submarine are un mare handicap. Am auzit tot felul de puncte de vedere, că se erodează, că se strică, că nu se pot folosi în Marea Neagră. Prima întrebare pe care vreau să o pun este: de ce rușii au? Vedeți că acum ei doar cu submarinele mai pot acționa mai incisiv, pentru că le este frică de drone și de rachetele de coastă”, explică contraamiralul Sorin Learschi.

Nevoia nu este doar tehnică, ci ține și de angajamentele României în NATO. “Avem și responsabilități în NATO, nu numai beneficii. Aici e o mare problemă de înțelegere. Dacă o spiță e ruptă acolo sub umbrela NATO și noi ne aflăm sub ea, umbrela aceea nu ne protejează”, spune contraamiralul Learschi.

E o realitate care ustură cu vârf și îndesat, într-o regiune cum e Marea Neagră, unde ajutorul aliat poate ajunge cu greu pe mare, pentru că strâmtorile de acces sunt sub un regim special, iar Rusia poate crea cu ușurință zone anti-acces și de interdicție regională.