Pariul făcut de România pe mini-reactoarele nucleare din SUA și realitatea dintre extreme: soluție-minune vs cobai comercial

Când ceva sună prea frumos ca să fie adevărat, probabil că nu este, spune o vorbă din înțelepciunea populară. Chiar într-o astfel de lumină, extrem de optimistă, a fost prezentată și înțelegerea României cu aliații americani, pentru dezvoltarea unei centrale nucleare cu reactoare modulare mici (SMR, small modular reactor), de la compania americană NuScale Power.

Românii și americanii construiesc în România soluția-minune prin care vor reuși în Europa mult visata tranziție de la vechile centrale pe cărbuni, care distrug clima cu emisiile lor de carbon, la o energie curată și sigură. Și nu doar atât. O vor face fără îndoială. Ba chiar mai rapid decât o fac americanii la ei acasă.

Ca întotdeauna, realitatea se află la mijloc. Undeva între cele două extreme care au fost puse pe masă publicului din România. O țară cu o bună tradiție, de zeci de ani, în folosirea energiei nucleare, cu reactoarele CANDU de la Cernavodă, dar care totodată s-a aflat în 1986 în coasta catastrofei de la Cernobîl.

Varianta pozitivă, a autorităților române: termenul de 2027-2028 pentru construirea unui SMR NuScale Power cu 6 module în locul unei electrocentrale vechi, pe cărbuni, crearea a mii de locuri de muncă, reduceri semnificative ale emisiilor de carbon și asumarea de către România a rolului de hub regional pentru tehnologia SMR, în rândul țărilor partenere în Inițiativa celor Trei Mări (Neagră, Baltică și Adriatică).

Varianta negativă: cea a activiștilor de mediu, care resping energia nucleară ca soluție pentru un mediu mai curat (din cauza riscurilor de securitate și a deșeurilor nucleare). Sau cea a americano-fobilor care văd în această inițiativă un “experiment” pe care SUA se grăbesc să îl facă în alte țări, înainte de a-l implementa acasă.

Între aceste două extreme, există deocamdată o singură certitudine și un mare pariu. De succesul sau eșecul lui atârnă întreaga afacere a acestei tehnologii nucleare moderne.

Certitudinea este că în prezent nu există nicio centrală nucleară cu mini-reactoare modulare construită în lume. Asta deși ideea este dezvoltată încă din anii ’80 și există o mulțime de prototipuri și tehnologii nucleare pentru SMR, ca alternativă la reactoarele clasice mari. Ce este de fapt un SMR? Un reactor nuclear mic, care nu depășește puterea de 300 de megawați (spre comparație un reactor de la Cernavodă are 720 MW) și care este format din mai multe module (mini-reactoare) care pot fi asamblate în fabrică, transportate cu nave sau trenuri, instalate într-o locație și conectate la rețeaua de electricitate într-un timp scurt.

De ce nu avem încă unul, 40 de ani mai târziu? Cel mai important motiv îl reprezintă costurile. Este o tehnologie nouă, neadoptată încă de nimeni și de aceea construcția unui SMR costă imens. Costurile totale de construcție ale primului SMR NuScale în statul american Utah se ridică la circa 6,3 miliarde de dolari. Adică mai mult decât în cazul unui reactor nuclear mare, clasic.

De aici decurge și marele pariu. Poate această tehnologie nucleară modernă să treacă testul comercial al pieței reale? Acesta este singurul lucru care nu îl lasă să doarmă noaptea nici chiar pe directorul NuScale Power, americanul John Hopkins, și ar trebui să dea bătăi de cap și României, fiind un pariu pe care și l-a asumat. Pentru că de promisiuni în domeniul nuclear, pare că s-a săturat chiar și el. Iar tehnologia mini-reactoarelor, deși e deocamdată foarte scumpă, promite că va livra energie mai ieftină decât frații nucleari mai mari.

Chiar dacă deocamdată dezvoltarea tehnologiei SMR este subvenționată masiv de guvernul SUA, iar NuScale Power este principalul beneficiar comercial al acestui sprijin de stat, problema costurilor foarte mari rămâne valabilă. Pentru că, după dezvoltarea tehnologiei și promovarea ei cu sprijin de stat, niște clienți, printre care se poate număra și România, vor trebui să achite costurile de construcție și apoi de operare ale acestor mini-reactoare nucleare.

“Cred că primele reactoare mici pe care le vom vedea vor fi probabil mai scumpe decât ne-am fi dorit. Cheia succesului acestei tehnologii va fi capacitatea de a produce aceste reactoare la un cost bun. Încă nu știm cu siguranță că va fi așa”, spune expertul american în energie și infrastructură Brigham McCown, fost consilier în mai multe administrații de la Casa Albă.

Una dintre cele mai populare reacții în România, la auzul veștilor că SUA și România au bătut palma pentru construcția unei centrale nucleare bazate pe tehnologie nouă, a fost pe linia “dacă e așa de bună, de ce nu o fac la ei acasă?”.

“Întrebarea e legitimă”, spune expertul american Brigham McCown. “Dacă e suficient de bun pentru SUA, de ce nu e implementat aici întâi, de ce e implementat în alte țări? Parte din răspuns e că, deseori, companiile se duc oriunde pot, oriunde le permit piețele”.

Și adevărul e, de fapt, că americanii s-au dus mai întâi la ei acasă. Acolo se construiește primul SMR NuScale Power, nu în România. În SUA, tehnologia a fost autorizată încă din 2020 de autoritatea de reglementare nucleară (NRC), proces pentru care compania a cheltuit în jur de 500 de milioane de dolari.

NuScale Power a pornit la drum în anii 2000, ca un start-up universitar de cercetări în domeniul nuclear, care căuta soluții scalabile pentru reactoarele nucleare. A colaborat cu Universitatea din Oregon și cu Idaho National Laboratory, deținut de Departamentul de Energie. Apoi a devenit o companie comercială în 2007, însă a avut mari probleme cu banii. Până când a fost preluată de compania-gigant din domeniul construcțiilor, Fluor, în 2011, iar un nou grant din partea Departamentului de Energie al SUA a setat direcția câștigătoare către autorizarea primului SMR.

Acum, o asociere de orașe din statul Utah (UAMPS) este primul client-partener al NuScale Power. Câteva zeci de orașe vor plăti construcția și apoi energia produsă de un SMR amplasat în statul vecin Idaho. Va fi unul similar ca mărime cu cel care este în plan și pentru România.

Doar că lucrurile nu stau tocmai pe roze. Chiar și în proiectul-pilot al NuScale lucrurile scârțâie. Din cele 33 de orașe din Utah, câte s-au înscris inițial în proiect în 2015, au mai rămas doar 28, pentru că restul nu au fost de acord cu costurile foarte ridicate. Asta deși Departamentul de Energie subvenționează proiectul cu 1,4 miliarde de dolari. Dimensiunea inițială a reactorului nuclear dezvoltat pentru UAMPS a fost redusă de la 12 module la 6, pentru că orașele au decis că nu au nevoie sau nu pot plăti atâta energie. Negocierile costurilor viitoare pentru energie au fost îndelungate. Prețul mediu pe unitatea de energie (LCOE) de 65 dolari/MWh, propus inițial de NuScale Power, a scăzut la 58. Poate și de aceea, calendarul de lansare a SMR-ului din SUA a fost amânat din 2027 pentru 2029-2030.

În plus, în ciuda a ce s-a văzut de la București, în SUA energia nucleară nu are chiar așa de mulți fani. “Aici, pariul e pe energie regenerabilă ‘tradițională’. E un apetit mai mic către investiții în ceva care e văzut ca tehnologie mai veche. Or, tehnologia nucleară are clar un stigmat asociat și sunt mulți oameni care au o reținere din acest motiv și nu vor să investească în asta. Iar experții sunt divizați când vine vorba de SMRs, dacă într-adevăr, pot fi văzute ca fiind eco”, explică Brigham McCown.

Din aceleași motive, calendarul asumat voios de România pentru construcția unui SMR cu NuScale Power (2027-2028) a provocat multora ridicări sceptice din sprâncene. Mai ales că, pentru un astfel de proiect nuclear e nevoie nu doar de autorizarea națională a CNCAN (autoritatea de reglementare în domeniul nuclear), ci și de acordul Uniunii Europene, în baza tratatului Euratom. Desigur, compania americană se bazează pe faptul că autorizarea primită în SUA, din partea NRC, care e considerat “golden standard” în domeniul nuclear internațional, după spusele directorului NuScale Power, va netezi drumul autorizării SMR-ului în Europa. Cinci ani pentru un așa proiect sunt totuși o așteptare foarte optimistă.

România vede în centralele nucleare de tip SMR ale NuScale Power o soluție pentru a înlocui circa 23% din capacitatea națională de producție de energie electrică, provenită din centralele pe cărbune, în următorii 10 ani, a explicat Cosmin Ghiță, directorul Nuclearelectrica.

Este parte a unui plan mai mare, conform ministrului Energiei, Virgil Popescu: “România are în plan să își reducă emisiile de carbon cu 55% până în 2030 și dependența de importuri (de energie) de la 20,8%, cât e azi, la 17,8% în 2030. Dezvoltarea de noi capabilități până în 2030 este esențială, pentru că 80% din electrocentrale și-au depășit durata de viață și 66% din emisiile de dioxid de carbon sunt generate de sectorul energetic”.

Deocamdată însă, România se află în postura în care a spus un “da” de principiu și face eforturi către construcția unui SMR. Dar mai mult pe banii SUA.

În ianuarie 2021, Agenția pentru Comerț și Dezvoltare din SUA (USTDA) a dat României un grant nerambursabil de 1,27 milioane dolari, pentru asistența tehnică necesară identificării și evaluării preliminare a unor locații compatibile pentru centrala nucleară SMR. Ele nu au fost încă identificate. Țintele logice cele mai la îndemână sunt însă marile electrocentrale pe cărbune de la Rovinari, Turceni, Paroșeni sau Deva.

La începutul lunii noiembrie 2021, SUA au anunțat că vor finanța România și pentru un simulator de antrenament special pentru dezvoltarea SMR, la una dintre universitățile din România. Sprijinul face parte dintr-un pachet de 25 de milioane de dolari acordat de SUA, la summitul COP26, pentru 6 țări care susțin viitorul energiei nucleare (România, Polonia, Ucraina, Brazilia, Indonezia și Kenya).

În rest, așa cum spune expertul Brigham McCown, NuScale Power nu a făcut decât să-și ducă oferta SMR pe câte piețe a putut să pătrundă. Având în spate forța de garanție a guvernului american și banii gigantului din construcții Fluor. Alături de România, memorandumuri pentru centrale nucleare SMR de la NuScale au semnat și bulgarii, polonezii, cehii, ucrainenii sau britanicii (care deja au ales să își dezvolte propriul model de SMR, cu Rolls Royce). Iordania sau Canada sunt și ele pe lista țărilor unde compania face eforturi să își ducă mini-reactoarele.

De ce este deci România mai specială? Pentru că este singura țară care și-a asumat un calendar de implementare atât de ambițios. Termenul de 2027-2028 nu a fost asumat nici măcar de clienții NuScale Power din SUA. Dar și pentru că autoritățile române și-au exprimat intenția de a deveni un hub regional, prin producție de piese pentru SMR-ul american și training pentru personal, pentru eventualii clienți ai NuScale Power din Europa.