Colectiv, după 10 ani. Ce a supraviețuit din revolta de atunci și semnul cel mai neliniştitor al acestui deceniu pierdut

După un deceniu, numele „Colectiv“ este numele unei tragedii, dar şi al unei speranţe la care nu putem renunţa decât cu preţul abandonării propriei umanităţi. Civismul la care am sperat în clipele de după se cere acum reconstruit, spre a ne oferi un viitor comun, iar libertatea şi demnitatea se cer reafirmate, pentru fi alternativa la sinteza totalitară a noului ceauşism, scrie profesorul Ion Stanomir, într-un articol de opinie publicat de HotNews.

Timpul ce trece, implacabil, nu poate şterge rănile care se gravează în suflet: pentru cei care rămân în urmă suferinţa devine sensul propriei lor existenţe, iar umbrele sunt tovarăşii care le sunt mai aproape decât le sunt cei vii.

După un deceniu, tragedia de la „Colectiv” nu este un detaliu de istorie contemporană. Ea înseamnă, dincolo de imaginea unei Românii, destinele distruse şi memoria acelui timp al revoltei şi al speranţelor.

Căci, în urmă cu un deceniu, ca de atâtea ori în istoria patriei noastre, o energie a reînnoirii părea să ne locuiască, ca şi cum teribila dramă ar fi fost cea care trezea la viaţă un instinct al datoriei şi al civismului.

Reacţia de după „Colectiv” era, pentru cei mai mulţi dintre noi, una morală şi etică: inamicul pe care îl denunţam era acel regim al indiferenţei şi al aroganţei ce dispreţuia demnitatea umană. Ceea ce ceream, atâţia dintre noi, era stabilirea unei relaţii de decenţă între cetăţeni şi stat: abandonarea cleptocraţiei şi a clientelismului rămânea calea pe care avea să o urmăm.

La un deceniu de atunci, speranţele sunt amintire, iar din revolta de atunci nu mai supravieţuiesc decât imagini şi texte. Deceniul de după „Colectiv” a fost, în cele din urmă, deceniul pierdut al Preşedintelui Klaus Iohannis – un timp al epuizării democratice şi al dezamăgirii, un timp care a pregătit finalul de an 2024 şi apoteoza electorală a lui Călin Georgescu.

România anului de graţie 2025 nu este cu nimic diferită de cea care prezida la tragedia de acum un deceniu. Egal cu sine, indiferent şi arbitrar, statul român păstrează, în relaţia cu cei pe care îi stăpâneşte, ca pe nişte iobagi, un sentiment al impunităţii şi al omnipotenţei.

România, acum, ca şi în urmă cu un deceniu, nu este o republică pentru că nu are la temelia ei cărămida unificatoare a cetăţeniei. Contractul întemeietor al încrederii şi al respectului este absent, iar ceea ce domneşte este neîncrederea care dezbină şi care slăbeşte.

Resurecţia ceauşismului este semnul cel mai neliniştitor al acestui deceniu pierdut de după „Colectiv”. Deziluziile şi frustrarea au clădit soclul de mituri al radicalismului românesc.

Continuitatea statului ca instrument de taxare şi de dominare explică această derivă tragică. Deceniul de după „Colectiv” a fost acela al pandemiei şi al războiului din Ucraina, dar şi cel care a consemnat sfârşitul iluziilor legate de posibilitatea apărării domniei legii. Astăzi, în România, statul de drept şi democraţia constituţională sunt etichete aplicate generos, spre a masca o absenţă. Inegalitatea în faţa legii şi privilegiile sunt suverane.

Statul care a trădat este statul care, în anii de după 2020, a ales să înfricoşeze şi să mintă. Apariţia acestui salvator legionaroid care este Călin Georgescu este staţia terminus a unui parcurs de un deceniu. Pandemia şi războiul au accelerat acest proces de erodare al democraţiei, iar revigorarea ei pare mai îndepărtată ca niciodată.

După un deceniu, civismul la care am sperat în clipele de după „Colectiv”’ se cere reconstruit, spre a ne oferi un viitor comun. Statul care ignoră imperativele unei politici la scară umană, statul care promite miracole şi oferă doar deziluzii şi pauperitate, acest stat nu poate fi cel care să fie reperul de cristalizare al unui nou patriotism. Libertatea şi demnitatea se cer reafirmate, pentru fi alternativa la sinteza totalitară a noului ceauşism.

După un deceniu, numele „Colectiv“ este numele unei tragedii, dar şi al unei speranţe la care nu putem renunţa decât cu preţul abandonării propriei umanităţi. Atunci, ca şi acum, această speranţă este aceea a renaşterii cetăţeniei. Nu suntem şi nu putem fi şerbi ai unui stat despotic şi inept. Libertatea este condiţia care ne defineşte, iar libertatea noastră nu se poate negocia, niciodată.