Totul a început la Timişoara, cu 33 de ani în urmă – partea I

Pe 9 noiembrie 1989 cădea zidul Berlinului, câteva zile mai târziu avea loc Revoluția de catifea în Cehoslovacia. Pe 24 noiembrie, Nicolae Ceaușescu închidea Congresul al XIV-lea al PCR, probabil fără a-și imagina că în mai puțin de o lună, unda de șoc din Europa va ajunge în România, iar regimul pe care-l patrona se va prăbuși.

La Timișoara, pe 15 decembrie 1989 a început Revoluția. Scânteia s-a aprins la parohia episcopului reformat Laslo Tokes a cărui evacuare era programată pentru acea zi.

În ultima predică, pe 10 decembrie, Laszlo Tokes îi anunțase pe enoriași de evacuarea sa forțată din vinerea ce urma. „În jurul orei 8:00 dimineaţa au început să se adune oamenii, membrii bisericii mele reformate din Timişoara. Au înconjurat locuinţa, s-au adunat în faţă ferestrelor mele şi au exprimat solidaritatea şi susţinerea”, rememora acea zi episcopul reformat într-un interviu.

La Timișoara sosește Denis Currie, secretar al ambasadei SUA pentru a discuta cu pastorul. Laszlo Tokes spune că acesta fusese adus de securiști, însă presiunea oamenilor i-a făcut pe aceștia să plece. Erau aproape 100 de oameni după amiaza la reședința lui Tokes.

Seara, sosesc acolo primarul Petre Moț și Ion Rotărescu secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului municipal. Cei doi îl asigură pe pastor că nu va fi evacuat, scrie Europa Liberă. Sunt huiduiți de mulțimea care cântă „Deșteaptă-te române” și scandează anti-Ceaușescu. Pe seară, pastorul le spune să meargă acasă pentru că s-a ajuns la o înțelegere.

Momentul este unul controversat, însă Tokes are o explicație: „Da, m-am speriat. M-am speriat că nu aveam perspectiva unei finalităţi pozitive ale unui astfel de proces. Credeam că securitatea şi organele de forţă sunt invincibile. Nimeni nu se aştepta la o revoltă care l-ar putea detrona pe Ceauşescu şi care ar putea contribui la căderea comunismului. La aşa ceva nu ne-am gândit. Eu am fost un oponent paşnic al regimului Ceauşescu şi prin voia lui Dumnezeu am devenit un fel de catalizator al evenimentelor, cu sprijinul întregii comunităţi care spre ziua a doua, sâmbătă, era absolut majoritară românească. Era mişcătoare acea solidaritate care ne-a înconjurat. Era mişcătoare acea solidaritate inter-confesională şi inter-etnică”, a declarat Laszlo Tokes, într-un interviu în urmă cu câțiva ani pentru Gândul. Protestele au continuat. Revoluția din 1989 începuse la Timișoara.

Ziua de 16 decembrie 1989 rămâne în istorie ca reprezentând începutul sfârşitului pentru regimul condus de Nicolae Ceauşescu.

Pe 16 decembrie 1989, mai mulţi credincioşi din oraş demonstrau paşnic, în jurul Catedralei reformate din Piaţa Maria, faţă de decizia prin care pastorul reformat Laszlo Tokes urma să fie evacuat şi mutat în altă localitate. Mişcarea avea să se extindă, la aceasta aderând studenţi, muncitori şi alţi locuitori ai Timişoarei. Se formează coloane de timişoreni care se îndreaptă către centrul oraşului.

În scurt timp, Piaţa Maria este ocupată de câteva sute de persoane, care scandează “Libertate”, “Dreptate” şi care cântă “Deşteaptă-te, române!”. Coloanele de manifestanţi se îndreaptă spre Comitetul judeţean al Partidului Comunist Român (PCR). Sunt mobilizate forţele de ordine ale Ministerului de Interne, ale Miliţiei, armata, gărzile patriotice, pompierii. Manifestanţii sunt întâmpinaţi cu jeturi de apă, gaze lacrimogene. Au loc ciocniri violente între demonstranţi şi forţele de ordine.

În jurul orei 16.00, mai multe tramvaie sunt blocate de către manifestanţi şi se strigă “Jos cu Ceauşescu!”. Până la miezul nopţii, unii manifestanţi, printre care şi pastorul László Tokés, sunt bătuţi şi arestaţi.

A doua zi, la 17 decembrie 1989, timişorenii se adună în stradă în număr foarte mare; manifestanţilor li se alătură muncitori din fabrici şi uzine. Se scandează: “Jos Ceauşescu!”, “Jos comunismul!”, “Nu vă fie frică!”. Comitetul judeţean al PCR este luat cu “asalt” de către demonstranţi, care pătrund în clădire prin geamurile sparte. Intervine armata.

Din dispoziţia lui Nicolae Ceauşescu, sunt trimişi la Timişoara, în ajutorul conducerii locale a judeţului: generalul Velicu Mihalea, adjunct al şefului Direcţiei de Contrainformaţii din Departamentul Securităţii Statului (DSS), colonelul Filip Teodorescu de la Direcţia a III-a Contraspionaj din DSS şi alţi ofiţeri superiori. Ion Coman, secretar al Comitetului Central al PCR, este numit comandant unic pentru Timişoara. El se deplasează la Timişoara, însoţit de generalii Ştefan Guşă, Victor Atanasie Stănculescu, Mihai Chiţac, Florea Comşa, colonelul Gheorghe Radu ş.a., în vederea coordonării acţiunilor represive.

În aceeaşi zi, Nicolae Ceauşescu convoacă o teleconferinţă cu activul de partid şi de stat din judeţe şi anunţă că a dat ordin să se tragă. “Se somează, oricine nu se supune se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea!”, ameninţă liderul comunist.

În toate întreprinderile şi instituţiile din ţară se face de gardă 24 de ore din 24 de ore, se întăresc măsurile de pază şi securitate, atmosfera devenind foarte încărcată, dacă nu explozivă. Pe străzi circulă patrule formate dintr-un miliţian, un militar în termen şi un membru al gărzilor patriotice.

Peste 20.000 de membri ai “gărzilor patriotice” din Dolj şi Râmnicu Vâlcea sunt trimişi cu trenuri speciale spre Timişoara; înarmaţi cu bastoane, ei aveau misiunea să ajute la dispersarea manifestanţilor. Acţiunea eşuează. O parte a celor trimişi fraternizează cu timişorenii, o altă parte este oprită pe drum şi face cale întoarsă.

Pe treptele catedralei, un grup format din copii şi tineri civili încep să scandeze: “Jos Ceauşescu!”, “Libertate!”, “Vrem o ţară liberă!”. Ei cântă colinde, iar alte câteva sute de manifestanţi li se alătură, fluturând un steag din care fusese decupată stema comunistă.

La miezul nopţii, forţele de ordine deschid focul asupra manifestanţilor; sunt ucişi şi răniţi copii, tineri, femei şi bătrâni.

În noaptea de 17 spre 18 decembrie, când Nicolae Ceaușescu se pregătea să își înceapă vizita în Iran, Elena Ceaușescu, împreună cu Tudor Postelnicu și Emil Bobu decid să steargă urmele masacrului de la Timișoara. De la Cabinetul 2 se dă ordin ca cele aproape 40 de cadavre din morga Spitalului Județean Timiș să fie luate și aduse la București pentru a fi incinerate.

Operațiunea primește numele de cod „Trandafirul” și s-a desfășurat asemenea unui film de groază. În momentul în care securiștii au ajuns la Spital să ridice „coletele” luminile au fost stinse, iar bolnavilor li s-a interzis să iasă din saloane. Cadavrele din morgă au fost încărcate într-o autoizotermă care a plecat spre București însoțită de Daciile Securității. De la spital sunt ridicate registrele de consultații, de internări, procesele-verbale de constatare a decesului și fișele medicale.

În seara zilei de 18 decembrie cadavrele au fost lăsate în mașină, în secret, la București. Operațiunea de ardere a început a doua zi seara și s-a încheiat pe 20 decembrie. Explicația era că se ard colete suspecte venite din străinătate. În dimineata zilei de 20 decembrie, cenușa a fost aruncată într-un canal din comuna Popești Leordeni.